Priveste-o cum rade, cum ii clantane dintii ascutiti ca de peste! Mai intai te injura, apoi isi desface buzele subtiri si uscate ca o coaja de copac, isi dezveleste dintii sfredelitori printre care se iveste negrul gurii ca un hau fara fund.
- Cine esti? o intreb. De ce razi mereu in umbra?
Ea sta mereu in umbra cuiva si hohoteste cu toate ca in jur se spun lucruri banale sau poate cuviincioase. Incerc mereu sa ma uit in umbra vorbelor sa descopar ceva de ras. Si ... nimic. Doar dintii conturati de bezna. Ma ghidez dupa sensurile cuvintelor frumoase,pline, le bag in seama chiar si pe cele de legatura , si tot ce aud e un strigat isteric prelung, urmat de niste icneli ritmice .
- E grotesc! E de neinteles! De ce razi de oamenii acestia asa de draguti si de treaba? Priveste-i numai ce bland zambesc si in ce stil mielusesc imi vorbesc. Ma saluta si-mi transmit toate cele bune...
Tot incercand sa dau materie cuvintelor lor, simt cum ma desprind de sol si de realitate. Imaginea ochilor mei capata o neclaritate palpabila si auzul mi-e tulburat. Nu mai aud urari de bine, ci goluri de aer ce se lovesc de copaci. Sunt dezorientata mai ales cand bulele de aer se indreapta spre mine si se sparg de trupul meu ce nu mai asculta de mama- gravitatie . O iau razna! Instinctul de supravietuire si de convietuire imi ordona sa replic fiintelor sociale ce ma apeleaza cu bolboroseli,cu galgairi. Ei imi percep stradania si ma indragesc. Le devin simpatica tocmai prin incapatinarea mea de a nu varsa aer imbracat cu haine de cuvant. Mi se casca ochii si gura. Nu eman decat TACERE. Atunci ei, cu ochii lor de miel, imi zambesc ingaduitor si iar aud rasul nervos. De unde? Mi-e rusine ca nu sunt ca ei. Mi-e jena ca nu am atata ingaduintza cu ochi de miel. Trebuie sa renunt la ceva. Abandonez ceva si apoi voi simti cat de fluenta imi va fi galgaiala.
Rup din mine tacerea si o inghesui in buzunarul de la piept, acolo unde imi tin si cheile sufletului si inima. Abandonez tacerea in inima. Imi desfac buzele si cu dintii inclestati incerc ca expulzez aer imbracat in vorbe. Nu-mi reuseste decat un sasait metalic ce se loveste de dinti. Impactul se pare ca a fost important pentru ca dintii mi se slefuiesc si devin ascutiti si muscatori. Procesul e lung si ii imbolnaveste pe toti de plictiseala. Nu-mi acorda ei nici o sansa! Sa inteleg ca n-am capatat ochi de mielut?! Pentru mine, dupa ce am exilat tacerea, n-a ramas decat rasul. Pentru ca rad prea tare, prea aspru si prea negru, m-au parasit toti. Le merg pe umbra si rad!
